In Bruges (2008) este un film unic, special, o bijuterie a comediilor negre tăciune, ca s-o parafrazez pe Adriana, un domeniu în care astăzi se mai remarcă decât fraţii Coen. Un film atât de uşor şi rapid trecut cu vederea cu un buget de aproximativ 15 milioane de dolari şi încasări de, atenţie!, 8 milioane în Statele Unite şi 25 în restul lumii. Nu trebuie să citeşti restul recenziei, dragă cetitorule, dar dacă te consideri un fin cinefil, cumpără/închiriază/descarcă In Bruges şi urmăreşte-l.

In Bruges nu este un film care să stea într-un singur pilon, ci mai degrabă suma părţilor sale; pui un plus în loc de minus şi ai stricat tot. Regia este semnată de Martin McDonagh acesta fiind primul său lung metraj şi al doilea film ca regizor. Pentru scurt-metrajul Six Shooter (2004) a fost răsplătit cu un Oscar. Acum, în ambele cazuri, Six Shooter şi In Bruges, McDonagh a fost şi scenarist, cel mai probabil motiv pentru care se îmbină povestea cu ceea ce vedem pe ecran, pentru In Bruges primind o nominalizare la Oscar, meritând statueta muuuuuuult mai mult decât Milk (2008). Scenariul din In Bruges este absolut genial şi conţine două tipuri de replici: unele vor avea un impact instantaneu şi vor fi imediat înlocuite, iar unele vă vor răsuna mult timp în creieri. Exemplu:

There’s a Christmas tree somewhere in London with a bunch of presents underneath it that’ll never be opened. And I thought, if I survive all of this, I’d go to that house, apologize to the mother there, and accept whatever punishment she chose for me. Prison… death… didn’t matter. Because at least in prison and at least in death, you know, I wouldn’t be in fuckin’ Bruges. But then, like a flash, it came to me. And I realized, fuck man, maybe that’s what hell is: the entire rest of eternity spent in fuckin’ Bruges.

Primele 3 sferturi din film sunt de un comic atât de original încât nu ştii dacă să râzi sau să te gândeşti când ţi-a venit să râzi atât de tare ultima oară. Ultimul sfert din film este…marcant, este neaşteptat, este greu de digerat datorită atmosferei cu care te-a obişnuit filmul până atunci. Nici nu apuci să-ţi dai seama când a cotit atât de brusc.

Alt pilon este jocul actorilor. Din trio-ul Collin Farrell, Brendan Gleeson, Ralph Fiennes, singurul care se remarcă la prima vedere ca un actor de mare calibru este cel din urmă. Brendan Gleeson este un actor mai puţin cunoscut, datorită rolurilor secundare preponderent jucate, dar unul foarte bun de altfel. Collin Farrell este cunoscut mai degrabă ca un actor playboy de mâna a doua, dar nu este cazul de faţă. Fără îndoială că meritul îi aparţine regizorului şi scenaristului McDonagh pentru crearea personajelor, însă actorii le pun atât de autentic în scenă, încât devine practic imposibil să-ţi imaginezi pe alţii în aceleaşi roluri. Iar Farrell…ei bine, Farrell în sfârşit a jucat rolul unui englez (el fiind irlandez), accentul a fost natural, emoţiile au fost originale şi toate astea i-au permis să-şi expună adevăratul talent actoricesc.

Încă un pilon este muzica. Muzica este bântuitoare, este perfectă, fără cusur, vă veţi trezi fredonând următoarele note în cele mai neaşteptate momente. Este un vis, este un basm, este în perfectă simbioză cu restul filmului.

Mai sunt piloni: locaţia în care se petrece acţiunea, imagini superb executate, sunet, editare perfectă, nici prea lung, nici prea scurt. Nu cunosc destui termeni tehnici pentru a descrie adevărata valoare a acestui film. Dar pe scurt: un scenariu deştept, cu replici acide şi controversate, situaţii tragi-comice, muzică divină şi nişte personaje mulate pe actori şi viceversa fac din In Bruges un film extraordinar. Singurul minus, dar un minus scurt este finalul un pic tras de păr. În rest…

…vă rog vedeţi acest film şi nu veţi regreta! Încă o dată trailerul nu face cinste!

Rating:

• IMDb: 8.1 / 10
• RottenTomatoes: 80%
• Nota mea: 10 / 10

Popularity: 10% [?]